E o toamnă nebun de frumoasă la Cluj, vorba poetului, vorba poeților. E o toamnă numai bună de plimbări lungi și de acumulat energie pozitivă, gânduri liniștitoare și amintiri care să ne mângâie sufletul în lunga iarnă ce va veni. Deocamdată doar vântul rece amintește că toamna va trece. Soarele capricios ne face să credem că va mai rămâne puțin. Ne duce cu vorba soarele ăsta, zău așa…
Lebăda aceasta neagră, frumoasă, am fotografit-o zilele astea pe lacul din parcul nostru central. Am o fotografie si cu partenerul ei. Era cu perechea ei și se bucurau impreună de jocul soarelui pe luciul apei, chiar dacă fotografia transmite un alt mesaj.
A venit toamna ca un sfârşit de lume. Copacii în vânt îşi aruncă epoleţii de aur şi fug în neştire.
Adorm în camera amintirilor ca în casa cea mare ocrotită de mirosul gutuilor coapte.
O, mamă, dacă ochii tăi s-ar deschide în zori şi ai învia pentru o clipă din morţi, cred că tot în vârful picioarelor ai umbla ca să nu-mi tulburi somnul.
M-am tot uitat zilele astea la filmulețul de anul trecut făcut la evenimentul despre care v-am vorbit și în octombrie anul trecut aici .
Trebuie să recunosc că m-au năvălit un milion de sentimente. De fapt, mai multe milioane. Foarte multe, multe de tot, au fost de bucurie, de fericire, de recunoștință pentru toți prietenii dragi care au reușit să ne fie aproape. Poate și pentru că, majoritatea dintre ei, ne-au fost aproape, ne-au ținut de mână și nu ne-au lăsat să ne prăbușim și când ne-a fost mai greu, când lucrurile s-au petrecut fără fast, în intimitatea căsuțelor noastre.Atâta bucurie am văzut pe chipurile tuturor și atâta emoție pură, că uneori mă și sfiam să privesc.
Cred că a fost un eveniment dominat de emoție, sub patronajul emoției, al emoțiilor de toate felurile.De altfel, expoziția noastră, poate prea pretențios numită astfel, toate tablourile noastre, toate picturile, au fost realizate și fotografiate cu mult, mult suflet de două fete inimoase (Irina și Anamaria), au fost pictate pe sufletele noastre întredeschise sau deschise de-a binelea, uneori pentru întâia dată.
Așa să știți: că sunt picturi cu, pe, despre și pentru suflet.
Iar sufletul… Sufletul poartă în el tot felul de povești, de poveri, de dureri și de regrete. Nu am să mă prefac că nu am simțit și tristețe. Nesfârșita tristețe, sfâșietoarea tristețe, cea care rupe sufletul și îl aduce bucățele după noi, că două dintre fetele care apar într-o mulțime de fotografii, de ipostaze, două fete atât de pline de viață, clocotind de viață, nu mai sunt printre noi. Și totuși îmi tresare inima revăzându-le, măcar și în poze și mă bucur să știu că au fost, s-au bucurat, au vibrat, au vărsat o lacrimă, poate două, dar au zâmbit mult, au sperat și au visat. Ca noi toți.
Iar joi seară (8.10.2020) am luat-o de la capăt: cu visul, cu speranța, cu râsul, dar mai ales cu poveștile. Pentru că, vă rog să mă credeți pe cuvânt, picturile astea ale noastre sunt atât de vorbărețe și spun atâtea povești, cum nu putem noi, cum nu pot eu nici pe departe să o fac. Și sper că se vede că mă străduiesc. 🙂
Vă așteptăm cu drag, cu mare-mare drag și cu tot sufletul la vedere! Vă așteptăm încă pentru că expoziția poate fi văzută în clădirea Casinoului din parcul central din Cluj până în 18 octombrie.
Vă așteptăm pe cei care ați reușit să veniți anul trecut și pe cei ce nu ați reușit, deși știu că v-ați dorit, să scriem o nouă poveste!
Fotografia este de anul trecut, cu toate fetele dragi. Anul acesta, cu mască, fotografiile sunt prea triste. sau așa le văd eu. Pupici!
Jurnal de pandemie, isterie, nebunie și cel puțin o altă …ie
Astăzi din nou: Ironie 🙂 Ironie electorală, că suntem în preajma alegerilor, numai mâine nu-i poimâine, după cum zice vorba din bătrâni, și vom vota duminică în stare de alertă. Vom vota și în stare de alertă, că am votat în multe stări de-a lungul anilor, doar că într-o asemenea stare chiar nu am votat până acum. 🙂
,, Alegeri 2020, sondaj la iesirea de la urne:
– Cum ati votat de data aceasta?
– Cu masca, cu manuși și cu dezinfectant.
– Dar cu cine ați votat?
– Am pus stampila pe prima pagină, nu vedeam prea bine din cauza vizierei.
– Ce sperați după votul de azi?
– Sper să nu mă infectez.
– Totuși, ce asteptați dupa ziua aceasta?
– Aștept sa treaca 14 zile.
– Nu ați înțeles ce vă intreb… Ce v-ati dori sa schimbați după acest vot?
– Masca și manușile.
– Nu, nu la asta mă refeream… Care credeți că va fi rezultatul acestor alegeri?
– Pentru unii pozitiv, pentru altii negativ, oricum nu ii vor testa pe toti….”
„Îţi mai aduci aminte, doamnă?/Era târziu şi era toamnă,/Şi frunzele se-nfiorau,/Şi tremurau în vântul serii/Ca nişte fluturi chinuiţi,/Ca nişte fluturi rătăciţi/Din ţările durerii./ Ţi-aduci aminte iar de seara/Şi-amurgu-acela violet,/Când toamna şi-acorda încet,/Pe frunza galbenă, chitara?/Pe lac, ce-n luna s-argintase,/Încet o lebădă trecea,/Şi pata-i albă se pierdea/În seara care se lăsase…/Şi-atunci, doar inimă şi vise,/Ne-am dus ca lebădă şi noi,/Călcând nisipul plin de foiSub ceaţa care-l umezise./Aşa născut, în plină toamnă,/Amorul meu ce-nmugurea/Sub foi ce toamna-ngălbenea…/Îţi mai aduci aminte, doamnă?” Cincinat Pavelescu
M-am grăbit în 13 să spun că ziua respectivă nu a adus niciun ghinion. Ziua nu a adus, dar seara…
Vi-l mai amintiți pe Oreo? E noul nostru motănel. Adolescentul casei, neastâmpăratul casei. Ehei, nu mustăciți: într-o casă cu fete, un pic de masculinitate rebelă nu a trecut neobservată. Oreo e Pisoiul abandonat la poarta bunicilor și oploșit la noi peste vară. Ei bine, când a venit toamna a trebuit să facem un plan și pentru el. L-am făcut așa de bine, încât așa a ajuns Oreo să fie pisoi de Cluj.
A fost și e in continuare destul de cuminte. S-a acomodat foarte repede cu totul. La litiera a făcut din prima zi. Aici era emoția noastră. Litiera și balconul. Nici cu balconul nu a fost greu, a ieșit tot din prima zi, se plimba tacticos pe marginea lui, stătea la soare. Toate astea până duminică seara când a picat de la etajul 2. A căzut în picioare, dar cred că și-a consumat vreo două dintre viețile lui de pisică.
Prin urmare ziua de duminică, 13, am încheiat-o destul de romantic altfel, plimbându-ne și așteptând prin parcul USAMV, acolo unde e o clinică deschisă mereu și unde se primesc urgențele.
Oreo e bine acum. Se pare că are doar o luxație. Partea bună e că boala l-a făcut mai pisicos.
O zi frumoasă și caldă de toamnă, așa a fost ziua de astăzi. O zi fără de ghinioane, în ciuda datei din calendar. Singura umbră aruncată peste însoritul zilei, e că mâine începe școala. Da, se termină vacanța mare și ne reîntoarcem la școală.
Cred că, faptul că începutul toamnei este asociat voluntar sau involuntar cu începutul școlii, îi face pe mulți dintre oameni să nu iubească toamna, deși toamna e un anotimp care chiar merită iubit și adorat.
Și totuși, cumva, începutul acesta al școlii e mult mai așteptat ca altădată. Pandemia și faptul că am fost izolați, îndepărtați unii de alții a făcut ca dorul de școală să fie de nestăvilit în unele cazuri. Am spus-o și repet, dacă perioada aceasta a adus ceva bun, a fost conștientizarea faptului că mai toți copiii și-au dat seama că iubesc școala, că lor le place la școală, le place printre colegi și profesori, le place să socializeze, să se implice în tot felul de proiecte educative și distractive.
La noi începe școala în sistem hibrid, o jumătate de clasă va fi prezentă fizic, cealaltă jumătate va urmări de acasă tot ce se întâmplă în clasă. Sperăm ca tot ce va fi să decurgă bine și fără mari impedimente, nici măcar de ordin tehnic. Sperăm în bine și în echilibru mental și decizional. Sunt convinsă că, cu tot entuziasmul începutului, cu toată implicarea unor oameni extraordinari care vor face tot posibilul pentru siguranța copiilor, tot vor fi unii oameni mulțumiți, iar alții nemulțumiți. ideea e ca mulțumirea să predomine, iar nemulțumirea să fie tot mai puțină și nesemnificativă.
Un an școlar plin de realizări bune și frumoase tuturor! Vă îmbrățișez!
