Luna aceasta, deși nu mi-am făcut timp să mă laud (și pe net), am aniversat 17 ani de la căsătorie. 17 ani de când am fost zână, ca să îmi citez fetele, acești clasici în viață, cum sunt ele numite de vecini. I-am aniversat la mijlocul lunii, în 19, când a fost o zi de sâmbătă splendidă, la fel ca în ziua în care am mers spre căsătoria civilă, spre cea religioasă, iar mai târziu, pe când seara își intra în drepturi, spre distracția de la restaurant, spre ceremonia gastronomică, bahică și muzicală, cum am numit-o atunci.
17 ani! Or fi mulți, or fi puțini, nu știu. Au fost ai noștri și i-am trăit din plin, poate din preaplin uneori, alteori cu vârf și îndesat; să ne ajungă.
17 ani: 2 copii pe pământ, un copil în cer, casă, masă, mașină, acareturi ca tot cuplul gospodar. un singur oraș în care ne-am îndrăgostit și am rămas. 2 perechi de fini de cununie, 8 finuți de botez. 1 milion de certuri mici, niciuna care să ne facă să nu ne vorbim a doua zi. 1 cancer. câteva operații suferite de ambii parteneri, împărțite relativ echitabil, să nu fie cu supărare. Tată, bunici, prieteni îngropați. Prietenii vii, reale, păstrate și crescute frumos. Aventuri nenumărate.
Nu știu ce se mai scrie la asemenea momente, ce se contabilizează și ce nu. Știu că peste toate am trecut împreună. Știu că, uneori, suntem întruchiparea vie a proverbului: Un cuplu de succes e ca un pliculeț de ceai, îți dai seama ce poate numai în momentul în care torni peste el apă fierbinte. Noi am avut apa noastră clocotită din plin, nu am dus lipsă de ea.
17 ani! Încă suntem minori. La anul vom fi majori.
17 ani! Nunta de Ametist. La mulți ani nouă!
