Am pornit la drum lung, zi de vara pana-n seara, vorba povestii, toti cinci : 2 oameni mari, 2 oameni mici si un violoncel.
Nu ne-am indurat sa-l lasam acasa, ne-am gandit ca nu e rau pentru lemnul si corzile lui sa schimbe putin aerul, sa respire si el altceva decat respira in Cluj, si sa vada si el cat mai multe lucruri. Nu de altceva, dar poate ii povesteste el ceva doamnei profesoare, daca partenera lui e mai tacuta din fire.
Ce mai tura-vura, l-am luat la drum hai- hui si pentru asta ne-am interesat ce acte ne trebuie. Am avut ceva emotii pentru ca noi efectiv in ceasul al doisprezecelea, ala de noapte, am realizat ca nu e asa simplu sa pleci din tara cu in instrument.
La primele sapaturi ni s-a zis ca ar trebui ceva adeverinta de la muzeu, care sa ateste ca nu este un instrument de patrimoniu. Dar cum pentru noi era tarziu, atat la propriu cat si la figurat, am facut alte sapaturi. Asa am aflat ca de fapt, este voie sa scoti din tara un singur instrument muzical de persoana.
La vama, vamesul nu ne-a zis nimic, nici nu a pomenit de el. La un moment dat, sotul isi facea mai multe griji pentru florile de marar, decat pentru violoncel. 🙂
Ce ne-a amuzat foarte mult au fost glumele pe care le-am putut face pe seama lui. De exemplu, una dintre ele a fost faptul ca, prietena noastra la care stam are vioara in casa si venind acasa si gasind violoncelul nu a stiut excat ce s-a intamplat in lipsa ei. A crezut ca a scapat vioara la frigider 🙂 🙂 🙂
