Întotdeauna aștept rezultatele de la evaluarea națională cu mare, mare emoție. În fiecare an mă emoționez și aștept cu sufletul la gură să văd ce a făcut fiecare dintre elevii mei.
Anul acesta emoțiile și grijile au fost cu atât mai mari, cu cât a dat și Paula examenul.
Paula e un copil bun la învățătură. Nu mi-am făcut griji enorme pentru ea. Și totuși, unele îngrijorări sunt inerente.
Am încercat să avem încredere în ea și în profesorii de la clasă. Nici măcar o singură oră de pregătire suplimentară nu a făcut. Adică știam că la română poate lua peste 9.50, iar la mate peste 8.50, iar gândul ăsta a fost liniștitor pentru noi. Nu am avut ambiții enorme. Iar rezultatul a fost mai mult decât satisfăcător.
10 curat la română, nici la mate nu a stat prea rău, nu a fost 10, dar a fost oricum mai mult decât s-a estimat la ieșirea din examen.
Un copil și un rezultat așa curat, adevărat, cum e ea.
~Am cules întreaga zi roua lacrimii din gene. Bucovina și-a plâns Păstorul. Plecat la vreme de pandemie parcă să-și însoțească morții Sucevei din pricina bolii. I-a fost greu să-i lase singuri. Iar celor vii le-a fost greu să-l lase să plece fără dragostea lor. Desigur că prea marea apropiere de sicriu a unor persoane nu este în regulă. Dar, au fost mii, zeci de mii – îndrăznesc să vă îndemn să revedeți filmările din sera venirii Acasă, la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou și să remarcați grija oamenilor să nu atragă ponegriri și sminteli.
Admirabilii bucovineni pare că și-au așezat bunda mândriei naționale pe umerii încovoiați de griji și s-au plecat cu smerenie la fruntea de duh a Vlădicului Pimen. Ce i-a făcut să iasă în stradă? Ce i-a unit cu el? Îndrăznesc să spun că inclusiv prigonirea Bătrânului din ultimele zile i-a adus pe oameni aproape de el. Nu. În Bucovina subțirimile de alcov politic ori din partea urâtă a presei de pe Dâmbovița (și nu numai) nu țin, nu mișcă. De la Vodă Ștefan încoace, trecând prin lunga iarnă a Imperiului, Bucovina nu s-a lăsat din poziția de încordare întru Libertate. De aceea a biruit și astăzi. Cuminte. Dincolo de predicile remarcabile ale Părinților Arhierei – aș zice în duhul Vlădicului Pimen – dincolo de mesajul Părintelui Patriarh ori al oficialităților – nu pot să nu remarc mesajul Președintelui – au fost oameni.
Cei patru „mascați” care au dus sicriul în prima seară au făcut-o cu o gingășie de gest care nu putea trece neobservat. Sunt printre oamenii pe care combinezonul nu i-a împiedicat să-și arate inima. Tristețea radioasă a călugărilor ori frumusețea gestului înfloririi catafalcului din grija de drag a oamenilor, rândurile de preoți și credincioși care – știind că nu pot participa la înmormântarea – l-au așteptat în drumul pe care Vodă Ștefan însuși îl parcurgea de la Fălticeni ori Baia către Cetatea de Scaun, cântând înlăcrimat Hristos a Înviat au fost reținute pe pelicula adevărului momentului mai atent decât pe aceea a știrilor. Am vibrat cu fiecare gest. Dar, mai ales am vibrat când cortegiul „voievodal” s-a apropiat de Putna, cetatea de Duh a Măriei sale Vodă Ștefan. Oamenii în stradă, unul lângă altul precum oștenii când trecea Voievodul, însoțiți de copii nevinovați cu flori în mână. O Țară l-a întâmpinat. Volta ușoară a cortegiului până în dreptul porților, acolo unde Părintele Stareț (apropo de știri false, era acolo!) a rostit cuvânt de rugăciune.
Ușor, apoi, cortegiul a urcat mai spre munte, spre Sihăstria de suflet a Avvei Pimen – vlădicul monah deplin – unde răzeșii de duh ai Bucovinei au dat în bucium. Vestind peste Obcine și Cer că s-a întors acasă Păstorul. Gingășia ce mi-a rupt inima ca s-o vindece a fost însă o inegalabil de diafană interpretare a Baladei lui Ciprian Porumbescu. O copilă smerită și cu teama de a nu călca linia de var trasată pe jos, ca să păstreze distanța, a pus tot sufletul copilăriei bucovinene în arpegiile inconfundabile ale Măiastrului din Stupca ce au rupt zăgazul de înalt al muzicii inimilor rănite de tristețe. Poporul cel mândru și tandru al Bucovinei a dat semn de onor la Arhiereu. Știau că a fost cu ei mereu. Că nu era străin de viața și nici indiferent la moartea lor. L-au ascultat rugându-se și acum se rugau. L-au văzut empatizând cu ei, și acum îl însoțeau. Vlădicul a dat semn și Oastea Țării s-a strâns.
Poate că nu au fost respectate toate consemnele și toate măsurile de siguranță. Poate că, pentru cei care nu trăiesc în Biserică, aceasta pare o blasfemie la religioasa pandemie ce ne bântuie. Dar pentru ei, răzeșii de duh ai Bisericii din Bucovina, altfel nu s-a putut. Poate acum vedem cu alți ochi ce s-ar fi întâmplat dacă Biserica nu s-ar fi implicat – cuminte și în respect față de hotărârile de Guvern – în vremea de rod duhovnicesc a Paștelui. Le-a fost greu oamenilor să lipsească la bătaia de clopote a Învierii.
Acum, la vremea când Păstorul merge către Păstorul cel mare, Iisus Hristos, au voit să-i dea semn Aceluia că Vlădicul Pimen nu pleacă dintr-o Bucovină pustie. Azi am văzut cu ochii ceea ce inima știa de mult timp, cu fiecare drum printre bucovineni: Bucovina e o inimă mare, uriașă, care nu uită Omenia și harul ce o ține legată de Rai! Azi a bătut în ritm de toacă, a cântat în glas de bucium și a tresărit în frison de Baladă. Îndrăznesc să spun că aceasta este una dintre minunile ultimelor zile. Într-o Țară zguduită de o ură incredibilă, suficientă să nu mai avem nevoie de dușmani ca să ne ucidem din culpă, Bucovina a dovedit că nu e totul pierdut. Că există o maree de iubire incredibilă a poporului pentru aceia care, smerit și cumpătat, țin România sus, aproape de Cer.
Cred că Pimen Arhiereul a zâmbit stingherit, azi, de atâtea gesturi de iubire. Fie să fie asta începutul învierii unui Neam ce-și negociază prea ușor sufletul cu ce-i care-i fură răzeșia! Inima Bucovinei e vie! Poate că și de aici putem face o transfuzie de plasmă duhovnicească să ne înviem Țara. Să nu o mai lăsăm în tristeți nemeritate. Bucovina a fost zilele acestea locul din România prin care Dumnezeu s-a pogorât să ne lumineze vremurile!~
Părintele Constantin Necula, Preluare doxologia.ro
Fotografie de pe pagina mănăstirii PutnaFotografie de pe doxologia.ro
La Crăciunul din 2017 am primit de la buna mea prietenă, Cătălina, o agendă foarte frumoasă pentru 2018, despre care am mai vorbit atunci la momentul respectiv.
Fotografie luată de pe pagina Rezervației naturale- Bujorul de stepă – Zau de Câmpie
Se pare că 2018 a fost caracterizat prin Libertate, un cuvânt pe care abia acum am învățat să îl prețuim la adevărata sa valoare. Acum când l-am pierdut, când am renunțat de bunăvoie unii la propria libertate, când tânjim să mirosim sau să adunăm de pe câmp un buchet de flori, când o simplă plimbare în parc e privită ca un act de rebeliune supremă, iar primirea unui buchet de liliac ca un act de contrabandă, abia acum înțelegem altfel și ne raportăm cu totul diferit la acest cuvânt. Nu pot să nu mă gândesc că unii au murit pentru libertate, alții au stat ani lungi și grei în închisoare, iar noi, cei ce am primit-o de-a gata, încă nu știm cum să o gestionăm și cum să ne raportăm la ea.
revenind la agenda mea și la citatele ei, ideea este că, deși am tot citit citatele de Paulo Coelho care sunt prezente pe tot parcursul lunilor anului, cred că contează foarte mult fiecare moment în care citești un asemenea citat. Vreau să spun că sufletul tău poate să rezoneze la același citat într-un mod cu totul diferit, în momente diferite ale vieții.
Spre exemplu, luna mai era caracterizată atunci, sper că și acum, de Adevăr.
Iată citatele din luna mai, citate parcă mai potrivite ca niciodată, sau pe care eu așa le percep în acest moment al vieții și înțelegerii mele.
Ce poate fi mai rău decât o viață cenușie, tristă, în care toate zilele sunt la fel? – Adulter.
Când orgoliul strălucește prea tare, orice înțelepciune se întunecă . – Al cincilea munte
Ceea ce ne răneșteeste și ceea ce ne vindecă. – Aleph.
Suferința din dragoste trece întotdeauna. – Învingătorul este întotdeauna singur.
Florile ne învață că nimic nu e veșnic; nici frumusețea, nici ofilirea, pentru că vor da semințe noi. – Spioana.
Gazela mănâncă ierburi și este sfâșiată de leu. Aici nu e vorba de cine este mai puternic, ci de cum ne arată Dumnezeu ciclul morții și al reînvierii. Iar în acest ciclu nu sunt învingători, și nici înfrânți: doar etape care se cer împlinite. – Manuscris găsit la Acra.
Ca să putem elibera energia puterii, trebuie ca slăbiciunea noastră să aibă șansa să se manifeste. – Vrăjitoarea din Portobello.
Cine știe să iubească iubește Adevărul, se bucură de Adevăr, nu se teme, fiindcă mai devreme sau mai târziu el izbăvește tot. Acela caută Adevărul cu mintea curată, smerită, fără prejudecăți sau intoleranță – și va sfârși mulțumit de ce va găsi. – Adulter.
Uneori Dumnezeu poate fi aspru cu noi, dar nu ne dă mai mult decât putem duce. – Al cincilea munte. (Paulo Coelho)
Tocmai am terminat de citit un mesaj incredibil de frumos și de profund al părintelui Necula pentru toți copiii noștri. Un mesaj despre mica lor jertfă din zilele acestea, din perioada aceasta pe care o traversăm cu toții și la care unii se adaptează mai repede, alții mai încet, alții refuză cu îndârjire să se adapteze. Am rezonat atât de mult cu textul acesta tocmai pentru că și eu am gândit de multe ori așa ca mamă de două fete, dintre care una în clasa a 8a, ca profesoară la clasa a 8a și nu numai. Toți copiii trec printr-o avalanșă de sentimente, de trăiri, frustrări, de gânduri la care nu știu să se adapteze, nu i-a învățat nimeni cum să le gestioneze.
”Golden Buzz pentru copiii și tinerii României.
Aștept cuminte, de câteva zile, o dată cu izbucnirea primăverii, să aud un mesaj către tinerii și copiii care stau închiși în casă. Au terminat jocurile, au văzut desenele și filmele, au copilărit cu părinții, responsabilizându-i. Au făcut cursuri on-line, au trăit emoția știrilor, au pus suflet în vopsitul ouălor de Paști. Au tras cu ochii la bucătăresele- mame, bunicile fiind în carantină. Desigur și tații au părut mai activi în casă.Abia acum au înțeles cât de greu le este părinților să și lucreze să și trăiască. S-au acomodat unei stări de veghe. Grele. Au răbdat cuminți. Nu, n-au mers nici la discoteci și nici la Biserică. Darurile de Paști au fost subțiri față de alți ani. S-au acomodat. Pierderea cea mai gravă însă îmi pare că și-au pierdut sărbătorile lor de generație. Nu. Nu vor mai fi niciodată în clasa a VIII-a și nici a XII-a. Au visat de la începutul anului școlar la rochii și costume, la întâlnirea de sfârșitul de clase străbătute. Au visat la buchete și bucurii, la mierea amintirii finalului de școală.
Tot ce au văzut la alții că s-a împlinit voiau în viețile lor. Pentru că tinerețea se ține și cu astfel de motivări. La fel studenții. Debusolați un pic de modul de a li se preda, s-au activat. S-au angajat voluntari pentru ceilalți. Au ținut isonul pozitiv pentru ca nu cumva ceilalți, obosiții societății să clacheze. Cum să nu iubești o astfel de generație. Am tot dat noi cu generația decrețeilor, generația Revoluției (cam tot aia, nu), acum avem generațiile Colectiv și Covid și nu o spun decât cu respect. Au fost în stare să renunțe, să reducă din nevoi cotidiene și să zâmbească. La generațiile actuale de mofturoși și răsfățați definiți de sociologi și psihologi sociali nu te-ai fi așteptat, nu? Par că și-au înțeles de-acum jertfa. Mică, în raport cu alte generații, neașteptat de rodnică – în raport cu generația lor. Printre ei sunt copiii și tinerii care în timpul acesta și-ar fi împlinit anii de buletin sau de majorat ori pur și simplu anii.
Nu pot să le dăruiesc un tort cât România. Nici nu pot decât să-i rog pe oamenii politici: Vă rog, dați un cuvânt bun copiilor și tinerilor! Încurajați-i și arătați-le un semn minimal că sunt și ei pe aici! Nu. Nu prin ordine de ministru și nici prin rânduri de ordonanțe militare! Puneți-vă pe masa de briefing de presă un buton maaare. Și apăsați pe el pentru tinerii și copiii României! De la mine un Golden Buzz prelung! Sunteți cea mai frumoasă și curajoasă generație care acum trăiește Țara! Eu n-am să mai fiu tânăr niciodată! Dar voi bucurați tinerețea de odinioară a părinților voștri! Golden Buzz!” Părintele Constantin Necula
Prima zi din ultima lună de primăvară, o altă lună în care putem să ne arătăm recunoștința față de toate binecuvântările primite, deși ne încearcă tot mai multe gânduri zilele astea.
Ultima zi a lui aprilie a luat-o cu ea pe ultima străbunică a fetelor, pe bunica soțului meu pe linie maternă. Dumnezeu să te odihnească, bunico! Drum bun spre îngeri!
1 mai e o zi ploioasă, parcă întreg cerul plânge, iar soarele efectiv pare că se luptă să se arate măcar puțin. Se pare că așa debutează luna mai la noi.
Jurnal de pandemie, isterie, nebunie și cel puțin o altă …ie
Hristos a înviat!
Astăzi, ziua a 46-a de izolare, autoizolare, dezolare, jale mare…
Cred că, cu tot optimismul impus și autoimpus, faptul acesta că stăm mereu în casă își face simțit efectul asupra noastră. Imi amintesc că, la biologie, am învățat că omul este o ființă biologică și socială. În treacăt fie spus, în liceu, când doream să jignim pe cineva subtil îi ziceam: ființă biologică și nesocială ce ești… Cumva, acum toți suntem nevoiți să fim nesociali și nesociabili, iar asta se vede, se aude, se simte.
Ideea e că, trecând peste micile mele gânduri provocate de prea multul stat în casă, săptămâna aceasta a fost una foarte plină.
În primul rând a fost Paștele, zilele Paștelui cu toate ale lor, cu bucuria lor, cu veselia lor, cu slujbele ascultate la radio, pe facebook sau youtube, cu mici cadouri despre care nimeni nu a mai întrebat dacă sunt de la iepuraș sau nu, cu goana după ouă roșii și ouă de ciocolată. Mă rog, într-un apartament nu se prea pune problema de goană, nici măcar în curțile micuțe ale orășenilor, dar înțelegeți voi. Cei ce locuiți în curți mai generoase probabil că ați avut parte de ceva mai multă aventură în acest sens.
Apoi a fost ziua Pământului, care acum chiar respiră și se bucură în liniște. Cred că a fost primul an, dintre mulți, în care a sărbătorit cu adevărat și pământul că este ziua lui.
Apoi în 23 a fost Sfântul mare mucenic Gheorghe și s-au sărbă(u)torit toți cei care sunt cu numele sub ocrotirea Sa.
Tot în 23 a fost Ziua Internațională a Cărții și Ziua lui Shakespeare. Evident că am o vagă banuială că ziua acestuia din urmă, faptul că marele autor englez s-a născut și a murit într-o zi de 23 aprilie, are mare legătură și cu ziua internațioanală a cărții și a drepturilor de autor.
Cu ocazia asta mi-am amintit de o poezie superbă de-a lui Marin Sorescu, pe care noi am citit-o în familie și am considerat că e absolut genială și extrem de adevărată, pe probate chiar. O las aici să o citiți și să vă convingeți singuri. „Bolnav de carte”: O carte, odată scrisă, Nu produce imunitate la scris. Te vei îmbolnăvi de microbul Cărții următoare. Și tot asa… Ca o veșnică stare de gripă, Cu un milion de rădăcini De microbi.
Ieri a fost, după cum știți, Izvorul Tămăduirii. Practic, săptămâna aceasta a stat cu totul sub semnul Paștelui și a sărbătorilor care depind de El, chiar dacă unii dintre noi am fost nevoiți să ne întoarcem la muncă și la scoală, mă refer la mediu virtual-real, desigur.
Iar pe sfârșitul săptămânii am văzut imaginea asta circulând pe net, pe facebook mai ales. Deși am făcut câteva săpături, nu am aflat încă sursa originală, dar mi se pare foarte elocvent mesajul și extrem de actual. Aduce multă, multă speranță. Ori tocmai de asta avem nevoie acum mai mult ca oricând, de speranța că o vom scoate la capăt, că totul va fi bine într-un fel sau altul, deși tot mai mulți oameni sunt conștienți că multe lucruri nu vor mai fi ca înainte. Deși și aici ar fi o discuție extrem de lungă, o cutie a Pandorei care de se deschide cu greu se va putea închide, că mulți oameni se încăpățânează să nu se schimbe nimic, să rămână totul așa cum știam că este. dar una peste alta, ideea e că, omenirea are încă șansa ei.
Vă pup și vă doresc un sfârșit de săptămâna liniștit și plăcut!
La Cina cea de Paşte, în camera de sus, Înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Iisus. Se revărsă din sfeşnic o galbenă lumină pe pâinile calde, pe mielul fără vină… Era plăcut prilejul şi toate pregătite. Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite, un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege, cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege, să le aline talpa de colbul de pe drum. Şi-acum cei doisprezece, sfielnici oarecum, se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă? Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă? O, dar iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare când vasele cu apă, când praful pe picioare. Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară: – N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară? – Chiar eu?… Nu şade bine. – Eu doar sunt mai bătrân. – Dar tu? Tu cel mai tânăr? – Eu stau lângă Stăpân… – Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei. – Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei? – Dar tu cel ce ţii punga? – Eu am făcut de-ajuns. Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns… – Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală? – Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială… – Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…? Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu. Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher, S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor! De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus. Şi-acum a câta oară? – Se-aşează iar Iisus Prin Duhul Sfânt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară: – N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?… Tu, soră Mărioara? Tu, Radu? Tu, Mihai?… Frumos va fi odată acolo sus în Rai! Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă. Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă? E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob! Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob? Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting, Batiste-n care lacrimi în taină se preling, Sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere, Sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere, Sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital, Sunt suferinzi ce-aşteaptă al Cerului semnal. Se cere osteneală si jertfă uneori. Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori. Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat, Cât mătura şi acul şi rufa de spălat, Cât cratiţa, toporul şi roata la fântână, Ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână. Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi, Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi; Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul. Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul? – Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân. – Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân… – Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns. – Chiar eu? – Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns. Atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina, Iubirea fără margini trăindu-şi iarăşi taina, Încet – a câta oară? – S-a ridicat Iisus Şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar şi-a pus. Aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi, Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi. La jugul fără slavă Iisus din nou Se-njugă! El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă! Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână! Iisus vă spală astăzi cu propria Sa mână! Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge! Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!… * Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul! Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul! Şi nu uitaţi pe cale, orice lucrare-i bună, Dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!
