Astăzi am fost la înmormântarea unui om extrem de bun, tată a doi copii încă liceeni. Durere cu D mare, durere, neputinţă şi lacrimi amare. Încă o luptă pe care un om extrem de bun o pierde în bătălia cu cancerul.
La cimitir, după ce a fost rostită predica, o fetiţă cam de 3 anişori, aflată pentru prima dată la o înmormântare, privea cu extrem de mult interes spre sicriu. I se părea, cred, o cutie mai mult decât interesantă. Ce fac acolo? Ce îngroapă acolo? repeta ea insistent, printre îndemnurile mamei de a nu mai pune întrebări. Gata ştiu, a zis deodată, luminată de o revelaţie neaşteptată. Îngoapă o comoară! Ce comoară îngroapă?
Ştiam răspunsul. Nu e omul cea mai de preţ comoară pe care o îngropăm?
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic.
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri?!
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic.
Eu nici măcar nu te urăsc.
vei fi mare tu, eu voi fi mic.
Dar numai prin propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică. nu teamă-
Milă de tine mi-i.
Că n-ai avut niciodată mamă.
Că n-ai avut niciodată copii. (Grigore Vieru, Nu am, moarte, cu tine nimic)
Emoționante versuri ai ales!
Să-i fie omului țărână ușoară, iar apropiații lui sa primească putere de sus!
Multumesc, Laura!
Dumnezeu sa-l ierte!